,,Un manual de arheologie ar spune că aceasta este o ştiinţă care studiază, prin tehnici şi metode specifice sau apelând la alte ştiinţe, urmele materiale lăsate de oamenii din trecut pentru a reconstitui, pe cât posibil, modul de viaţă al acestora. Trecutul reprezintă un puzzle, iar manualele care vorbesc despre tehnicile şi metodele ei ca şi operele care publică materialele arheologice descoperite vor avea întotdeauna o piesă lipsă, pentru că oricât de multe ar spune cuvintele respective despre diferite situri sau obiecte, cuvintele înseamnă şi tăcere, o cortină trasă peste povestea din spatele arheologiei-poveste pusă sub tăcere.
În spatele oricărui arheolog şi al operei sale se află momentele petrecute pe teren, momente care nu se găsesc în opera ştiinţifică, momente puse sub tăcere, ce se pierd o dată cu el; o viaţă petrecută pe şantiere arheologice înseamnă mai mult decat câteva cărţi publicate şi articole scrise.
Ca arheolog iarna ţi-o petreci la birou şi în depozit, preocupat cu o muncă care te incătuşează, dar mecesară, o muncă care face ca mult aşteptata plecare pe teren să devină şi o eliberare de oraş, asfalt, mizerie, metrou, aglomeraţie... Şi cu toate astea munca ta presupune plecări pe teren în extra-sezon, la începutul iernii când totul e desprins dintr-un basm de gheaţă în care timpul e amorţit şi înduri gerul pentru a-ti face meseria...sau primăvara pentru lungi periegheze pe pământul proaspăt arat, când în fața ochilot totul e de-un verde crud ce împodobește peisajul din jurul tău.
Când vine vara, te trezești din amorțirea ce te-a cuprins în timpul anului și începi să te vânzolești de colo până colo pentru cele necesare în campanie: materiale și unelte pentru săpătură, zilieri, provizii de hrană și apă, veselă, oale, o masă și niște scaune. Și te-ai pornit la drum, camionul plin de bagaje. O ciudățenie ce debarcă în sat, timp de o lună sau două, ca să facă o meserie pe care sătenii nu o înțeleg sau pe care o consideră derizorie, meserie care aduce arheologilor ,,supranumele" de cârtițile.
La țară, pătrunzi parcă într-o altă lume, cu un altc ritm și iz de eternitate...te-ai desprins de ritmul nebunesc al orașului și te adaptezi încetișor la o viață, ce la prima vedere, pare încremenită în timp. Casele vechi, bătrânești, stau alături de cele noi...sau de conace vechi boierești. Oamenii se schimbă și merg spre noi, satul păstrând, în paragină, relicvele eternului țărănesc, de parcă timpul chiar nu mai are răbdare cu omul...dacă a avut vreodată...
Îți place sau nu satul în care ajungi, că satul te place sau nu, ești decis să iți faci meseria. Îți așezi tabăa, întinzi corturile și te pregătești să înduri căldura și soarele, ploaia și fulgerele, să transpiri și să obosești pentru fiecare centimetru săpat, pentru fiecare artefact sau ciob scos din pământ. Si simți că trăiești cu adevărat, acolo, pe săpătură, că timpul iar stă în loc sub albastrul infinit și apăsător, că norii sunt doar un vis de vară trăit în praf și transpirație.
Să fii arheolog presupune un grad mare de socializare, pentru că trăiești, muncești și mănânci alături de alți oameni, pe unii dintre ei poate că nici nu ii cunoșteai până în momentul campaniei. A fi arheolog înseamnă sa știi să negociezi relațiile cu alți oameni, să faci tot posibilul sa coexiști pașnic și să te înțelegi cu cei alături de care muncești, să le suporți felul lor de a fi, să ii respecți, oameni de care nu știi ce prietenie te poate lega, dar care timp de o lună sau două devin familia ta. Și arheologia este, până la urmă, o meserie în care întâlnești și lucrezi cu tot felul de oameni...și te incearcă, în prezența lor, tot felul de sentimente, de la cele mai frumoase, trecând prin uimire, confuzie, admirație, enervare, ironie, sarcasm, disprețuire, la cele de totală lehamite, dar până la urmă aceasta este una din fețele nevăzute ale arheologiei.
Te trezești în lumina palidă a soarelui, când cerul e odihnitor și limpere și nu ne prevestește nimic din forfota zilei. Există o oarecare liniște, o oarecare ușurare, în fiecare răsărit al soarelui, o liniște de care te înstrăinezi pe parcursul zilei. Și nu e dimineață în care să nu te simți așa, și nu e zi in care să nu te simți ușurat și liniștit că soarele îți mângâie blând chipul și câmpul e aprins cu lacrimi de foc desprinse din el. Sub soare, fiecare zi vine și trece, dar nici una nu rămâne goală, în nici una nu simți că ai stat fără să faci ceva, pentru că a fi arheolog înseamnă doar să îți faci meseria, pentru că zi-lumină nu ești doar o ,,cârtiță", pentru că sunt cioburi și oase de spălat și poate îți dau o mână de ajutor și cei cu sufletul curat, iar sub albastrul amorțit, cu picioarele în apa răcoritoare, cineva dă la sită sute de litri de sediment.
În afara săpăturii rămân de făcut treburi ,,casnice", precum spălatul vaselor, spălatul hainelor, spălarea aragazului, cumpărături de la magazinul din sat și alte treburi mărunte. Și în zilele senine ești copleșit de căldură, cerul fără nici un nor te stoarce de vlagă, parcă simți cum te ofilești, aștepți un nor să acopere soarelesau cauți o umbră sub care să te întinzi puțin, să îți odihnești oasele și carnea, sângele să se răcorească, iar somnul în miezul zilei, devine o binecuvântare... Dar abia cu asfințitul soarelui regăsești de dimineață și poate că ai timp să observi apusul care se lasă peste râu, luncă, corturi, săpătură și peste tine. Și odată cu el se lasă tăcerea, fiecare fiind ocupat să meargă să se spele-o bine meritată baie în râul mângaiat de asfințit, cu apa lui călduță. Înaintea pregătirii mesei de seară, când amurgul te înconjoară, fiecare își acordă câteva momente de singurătate.
După o zi lungă, de stat în soare și praf, după o baie în râu, seara ne strânge în jurul focului, care ne luminează fețele obosite și stârnește vorba..tăcerea e de prisos, berea îți răsplătește efortul, foamea ne ține treji, iar simțurile ne ațâță cu mirosurile care se revarsă în aer din ceea ce se gătește pe foc...și-ai mâncat bine, și dacă nu ești cu adevărat obosit, te lași greu dus la culcare după o masă copioasă și niciodată nu știi ce aduce ziua de mâine, când tăcerea se lasă peste corturile scăldate în lumina lunii.
,,Semeni vânt, culegi furtună"...strângi în grabă tot ce se poate strânge de pe săpătură și acoperi cu folie, în timp ce corturile rezistă cu greu și tot ce poți să faci e să aștepți să iasă soarele... După câteva zile de vreme ploioasă, ai cortul plin de apă și totul leoarcă în el. Te găsești la limita dintre a pleca imediat și a aștepta risipirea norilor, simți că ploaia nu mai stă, că vântul vrea sa-ți facă cortul una cu iarba, timpul trece greu și auzi izbindu-se de cort fiecare picătură, de parcă ai putea să le numeri pe toate. Săpătura este o veritabilă piscună. Dezafectată. ,,Vreme trece, vreme vine", iar o dată cu întoarcerea soarelui tabăra seamănă cu un tablou pictat în toate culorile posibile pe care le împrumută de la corturi, sacii de dormit și hainele, ce stau întinse pe iarbă la uscat. Încet, încet, totul revine la normal, cu aceeași căldură insuportabilă și cu ritmul relativ monoton în care se desfășoară munca pe săpătură. Și astfel trec zile după zile sub același soare, blând dimineața și seara, aspru în timpul zilei...și înduri căldura, ai sorbi un izvor rece de munte sau bere de la gheață, dar te multumești cu un bidon cu apă sălcie și caldă. Dacă nu înduri căldura, înduri ploaia și ce lasă ea în urmă, cu râul umflat, pânza freatică crescută și apă în șanț.
Și în orele sau zilele libere, în timpul preumblărilor prin zonă, observi și partea frumoasă a locurilor în care te afli: copaci vechi de 200 de ani ce pot fi cuprinși cu greu pe patru oameni, flori de piatră ce te fac sa te oprești din drum și să le admiri, rândunele alintate pe o creangă, dar prea puțin intrigate de asfințitul soarelui ce se reflectă în apă.
Și-au trecut zile și au mai rămas puține și te pregătești să închei campania la mijloc de septembrie pe o vreme ploioasă, să ridici tabăra, să acoperi săpătura și să usuci în grabă ultimile cioburi. Ai strâns tot. Și ai plecat. Povestea merge mai departe. După ce întorci pagina, acum, la sfârșitul poveștii, ai reușit să pătrunzi în lumea arheologiei, ai înțeles și ai văzut o lume dincolo de definiții, dincolo de etichete, înțelegi lucrurile în ansamblu, ca și cum le-ai vedea de la depărtare, dar reușești să înțelegi și detaliile pe care din avion nici nu le banuiești?
Arheologul nu se află pe săpătură pentru a scăpa de asfalt, betoane și aglomerație, nu se află acolo în concediu, ci este acolo din pasiunea pentru o meserie mai mult decat frumoasă, dar care presupune multe sacrificii și tărie fizică. O meserie care predupune să fii om înainte de toate și să rămâi așa și după ani grei, în care singurul lucru, ce te face să mergi înainte și să înduri orice greutate, este pasiunea.
Nu poți să fii arheolog și să nu practici această meserie din plăcere, cu sentimentul că tot ceea ce faci atât greșelile cât și reușitele te definește, că dincolo de toată munca rămân amintirile unei vieți pline".
Arhg.dr. Cătălin Bem-Muzeul Național de Istorie a României
