Sâmbătă, 17 septembrie 2011, începând cu orele 10.00, la Baza de Cercetare şi Expunere Muzeală Oraşul de Floci (com. Giurgeni), se va desfăşura ediţia a XIX-a a programului cultural Zilele Europene ale Patrimoniului.
Evenimentul este organizat la iniţiativa comună a Consiliului Europei şi a Uniunii Europene pentru a oferi publicului larg accesul gratuit la monumente istorice, situri sau zone protejate din întreaga Europă.
Cu acest prilej, Consiliul Judeţean Ialomiţa, Muzeul Judeţean Ialomiţa şi Institutul Naţional al Patrimoniului, vă invită să participaţi la manifestarea culturală cu tema Lemnul şi Lutul – tradiţie şi permanenţă în habitatul urban de la Oraşul de Floci.
PROGRAM:
10,00-10,30-Primirea invitaților
10,30-11,00-Prezentarea campaniei 2011, precum și a principalelor descoperiri din situl arheologic Orașul de Floci, locuințe de lemn și chirpic- prezintă Dana Mihai, Florin Vlad, Radu Coman, Elena Rența
11,30-13,00-Vizita pe șantierul arheologic și demonstrații practice pentru elevi și invitați.
Explicarea termenilor de patrimoniu cultural, sit arheologic.
Prezentarea machetei de la Orașul de Floci, prezintă specialiștii din M.J.I.
13,00-13,30-Pauză de cafea
13,30-14,00-De ce este important să cunoaștem patrimoniul?
Vă așteptăm!
Muzeul Județean Ialomița,
Biroul de Relații cu Publicul
Liliana Burlacu
luni, 19 septembrie 2011
luni, 18 iulie 2011
îN SPATELE ARHEOLOGIEI. O POVESTE SUB TĂCERE
,,Un manual de arheologie ar spune că aceasta este o ştiinţă care studiază, prin tehnici şi metode specifice sau apelând la alte ştiinţe, urmele materiale lăsate de oamenii din trecut pentru a reconstitui, pe cât posibil, modul de viaţă al acestora. Trecutul reprezintă un puzzle, iar manualele care vorbesc despre tehnicile şi metodele ei ca şi operele care publică materialele arheologice descoperite vor avea întotdeauna o piesă lipsă, pentru că oricât de multe ar spune cuvintele respective despre diferite situri sau obiecte, cuvintele înseamnă şi tăcere, o cortină trasă peste povestea din spatele arheologiei-poveste pusă sub tăcere.
În spatele oricărui arheolog şi al operei sale se află momentele petrecute pe teren, momente care nu se găsesc în opera ştiinţifică, momente puse sub tăcere, ce se pierd o dată cu el; o viaţă petrecută pe şantiere arheologice înseamnă mai mult decat câteva cărţi publicate şi articole scrise.
Ca arheolog iarna ţi-o petreci la birou şi în depozit, preocupat cu o muncă care te incătuşează, dar mecesară, o muncă care face ca mult aşteptata plecare pe teren să devină şi o eliberare de oraş, asfalt, mizerie, metrou, aglomeraţie... Şi cu toate astea munca ta presupune plecări pe teren în extra-sezon, la începutul iernii când totul e desprins dintr-un basm de gheaţă în care timpul e amorţit şi înduri gerul pentru a-ti face meseria...sau primăvara pentru lungi periegheze pe pământul proaspăt arat, când în fața ochilot totul e de-un verde crud ce împodobește peisajul din jurul tău.
Când vine vara, te trezești din amorțirea ce te-a cuprins în timpul anului și începi să te vânzolești de colo până colo pentru cele necesare în campanie: materiale și unelte pentru săpătură, zilieri, provizii de hrană și apă, veselă, oale, o masă și niște scaune. Și te-ai pornit la drum, camionul plin de bagaje. O ciudățenie ce debarcă în sat, timp de o lună sau două, ca să facă o meserie pe care sătenii nu o înțeleg sau pe care o consideră derizorie, meserie care aduce arheologilor ,,supranumele" de cârtițile.
La țară, pătrunzi parcă într-o altă lume, cu un altc ritm și iz de eternitate...te-ai desprins de ritmul nebunesc al orașului și te adaptezi încetișor la o viață, ce la prima vedere, pare încremenită în timp. Casele vechi, bătrânești, stau alături de cele noi...sau de conace vechi boierești. Oamenii se schimbă și merg spre noi, satul păstrând, în paragină, relicvele eternului țărănesc, de parcă timpul chiar nu mai are răbdare cu omul...dacă a avut vreodată...
Îți place sau nu satul în care ajungi, că satul te place sau nu, ești decis să iți faci meseria. Îți așezi tabăa, întinzi corturile și te pregătești să înduri căldura și soarele, ploaia și fulgerele, să transpiri și să obosești pentru fiecare centimetru săpat, pentru fiecare artefact sau ciob scos din pământ. Si simți că trăiești cu adevărat, acolo, pe săpătură, că timpul iar stă în loc sub albastrul infinit și apăsător, că norii sunt doar un vis de vară trăit în praf și transpirație.
Să fii arheolog presupune un grad mare de socializare, pentru că trăiești, muncești și mănânci alături de alți oameni, pe unii dintre ei poate că nici nu ii cunoșteai până în momentul campaniei. A fi arheolog înseamnă sa știi să negociezi relațiile cu alți oameni, să faci tot posibilul sa coexiști pașnic și să te înțelegi cu cei alături de care muncești, să le suporți felul lor de a fi, să ii respecți, oameni de care nu știi ce prietenie te poate lega, dar care timp de o lună sau două devin familia ta. Și arheologia este, până la urmă, o meserie în care întâlnești și lucrezi cu tot felul de oameni...și te incearcă, în prezența lor, tot felul de sentimente, de la cele mai frumoase, trecând prin uimire, confuzie, admirație, enervare, ironie, sarcasm, disprețuire, la cele de totală lehamite, dar până la urmă aceasta este una din fețele nevăzute ale arheologiei.
Te trezești în lumina palidă a soarelui, când cerul e odihnitor și limpere și nu ne prevestește nimic din forfota zilei. Există o oarecare liniște, o oarecare ușurare, în fiecare răsărit al soarelui, o liniște de care te înstrăinezi pe parcursul zilei. Și nu e dimineață în care să nu te simți așa, și nu e zi in care să nu te simți ușurat și liniștit că soarele îți mângâie blând chipul și câmpul e aprins cu lacrimi de foc desprinse din el. Sub soare, fiecare zi vine și trece, dar nici una nu rămâne goală, în nici una nu simți că ai stat fără să faci ceva, pentru că a fi arheolog înseamnă doar să îți faci meseria, pentru că zi-lumină nu ești doar o ,,cârtiță", pentru că sunt cioburi și oase de spălat și poate îți dau o mână de ajutor și cei cu sufletul curat, iar sub albastrul amorțit, cu picioarele în apa răcoritoare, cineva dă la sită sute de litri de sediment.
În afara săpăturii rămân de făcut treburi ,,casnice", precum spălatul vaselor, spălatul hainelor, spălarea aragazului, cumpărături de la magazinul din sat și alte treburi mărunte. Și în zilele senine ești copleșit de căldură, cerul fără nici un nor te stoarce de vlagă, parcă simți cum te ofilești, aștepți un nor să acopere soarelesau cauți o umbră sub care să te întinzi puțin, să îți odihnești oasele și carnea, sângele să se răcorească, iar somnul în miezul zilei, devine o binecuvântare... Dar abia cu asfințitul soarelui regăsești de dimineață și poate că ai timp să observi apusul care se lasă peste râu, luncă, corturi, săpătură și peste tine. Și odată cu el se lasă tăcerea, fiecare fiind ocupat să meargă să se spele-o bine meritată baie în râul mângaiat de asfințit, cu apa lui călduță. Înaintea pregătirii mesei de seară, când amurgul te înconjoară, fiecare își acordă câteva momente de singurătate.
După o zi lungă, de stat în soare și praf, după o baie în râu, seara ne strânge în jurul focului, care ne luminează fețele obosite și stârnește vorba..tăcerea e de prisos, berea îți răsplătește efortul, foamea ne ține treji, iar simțurile ne ațâță cu mirosurile care se revarsă în aer din ceea ce se gătește pe foc...și-ai mâncat bine, și dacă nu ești cu adevărat obosit, te lași greu dus la culcare după o masă copioasă și niciodată nu știi ce aduce ziua de mâine, când tăcerea se lasă peste corturile scăldate în lumina lunii.
,,Semeni vânt, culegi furtună"...strângi în grabă tot ce se poate strânge de pe săpătură și acoperi cu folie, în timp ce corturile rezistă cu greu și tot ce poți să faci e să aștepți să iasă soarele... După câteva zile de vreme ploioasă, ai cortul plin de apă și totul leoarcă în el. Te găsești la limita dintre a pleca imediat și a aștepta risipirea norilor, simți că ploaia nu mai stă, că vântul vrea sa-ți facă cortul una cu iarba, timpul trece greu și auzi izbindu-se de cort fiecare picătură, de parcă ai putea să le numeri pe toate. Săpătura este o veritabilă piscună. Dezafectată. ,,Vreme trece, vreme vine", iar o dată cu întoarcerea soarelui tabăra seamănă cu un tablou pictat în toate culorile posibile pe care le împrumută de la corturi, sacii de dormit și hainele, ce stau întinse pe iarbă la uscat. Încet, încet, totul revine la normal, cu aceeași căldură insuportabilă și cu ritmul relativ monoton în care se desfășoară munca pe săpătură. Și astfel trec zile după zile sub același soare, blând dimineața și seara, aspru în timpul zilei...și înduri căldura, ai sorbi un izvor rece de munte sau bere de la gheață, dar te multumești cu un bidon cu apă sălcie și caldă. Dacă nu înduri căldura, înduri ploaia și ce lasă ea în urmă, cu râul umflat, pânza freatică crescută și apă în șanț.
Și în orele sau zilele libere, în timpul preumblărilor prin zonă, observi și partea frumoasă a locurilor în care te afli: copaci vechi de 200 de ani ce pot fi cuprinși cu greu pe patru oameni, flori de piatră ce te fac sa te oprești din drum și să le admiri, rândunele alintate pe o creangă, dar prea puțin intrigate de asfințitul soarelui ce se reflectă în apă.
Și-au trecut zile și au mai rămas puține și te pregătești să închei campania la mijloc de septembrie pe o vreme ploioasă, să ridici tabăra, să acoperi săpătura și să usuci în grabă ultimile cioburi. Ai strâns tot. Și ai plecat. Povestea merge mai departe. După ce întorci pagina, acum, la sfârșitul poveștii, ai reușit să pătrunzi în lumea arheologiei, ai înțeles și ai văzut o lume dincolo de definiții, dincolo de etichete, înțelegi lucrurile în ansamblu, ca și cum le-ai vedea de la depărtare, dar reușești să înțelegi și detaliile pe care din avion nici nu le banuiești?
Arheologul nu se află pe săpătură pentru a scăpa de asfalt, betoane și aglomerație, nu se află acolo în concediu, ci este acolo din pasiunea pentru o meserie mai mult decat frumoasă, dar care presupune multe sacrificii și tărie fizică. O meserie care predupune să fii om înainte de toate și să rămâi așa și după ani grei, în care singurul lucru, ce te face să mergi înainte și să înduri orice greutate, este pasiunea.
Nu poți să fii arheolog și să nu practici această meserie din plăcere, cu sentimentul că tot ceea ce faci atât greșelile cât și reușitele te definește, că dincolo de toată munca rămân amintirile unei vieți pline".
Arhg.dr. Cătălin Bem-Muzeul Național de Istorie a României
În spatele oricărui arheolog şi al operei sale se află momentele petrecute pe teren, momente care nu se găsesc în opera ştiinţifică, momente puse sub tăcere, ce se pierd o dată cu el; o viaţă petrecută pe şantiere arheologice înseamnă mai mult decat câteva cărţi publicate şi articole scrise.
Ca arheolog iarna ţi-o petreci la birou şi în depozit, preocupat cu o muncă care te incătuşează, dar mecesară, o muncă care face ca mult aşteptata plecare pe teren să devină şi o eliberare de oraş, asfalt, mizerie, metrou, aglomeraţie... Şi cu toate astea munca ta presupune plecări pe teren în extra-sezon, la începutul iernii când totul e desprins dintr-un basm de gheaţă în care timpul e amorţit şi înduri gerul pentru a-ti face meseria...sau primăvara pentru lungi periegheze pe pământul proaspăt arat, când în fața ochilot totul e de-un verde crud ce împodobește peisajul din jurul tău.
Când vine vara, te trezești din amorțirea ce te-a cuprins în timpul anului și începi să te vânzolești de colo până colo pentru cele necesare în campanie: materiale și unelte pentru săpătură, zilieri, provizii de hrană și apă, veselă, oale, o masă și niște scaune. Și te-ai pornit la drum, camionul plin de bagaje. O ciudățenie ce debarcă în sat, timp de o lună sau două, ca să facă o meserie pe care sătenii nu o înțeleg sau pe care o consideră derizorie, meserie care aduce arheologilor ,,supranumele" de cârtițile.
La țară, pătrunzi parcă într-o altă lume, cu un altc ritm și iz de eternitate...te-ai desprins de ritmul nebunesc al orașului și te adaptezi încetișor la o viață, ce la prima vedere, pare încremenită în timp. Casele vechi, bătrânești, stau alături de cele noi...sau de conace vechi boierești. Oamenii se schimbă și merg spre noi, satul păstrând, în paragină, relicvele eternului țărănesc, de parcă timpul chiar nu mai are răbdare cu omul...dacă a avut vreodată...
Îți place sau nu satul în care ajungi, că satul te place sau nu, ești decis să iți faci meseria. Îți așezi tabăa, întinzi corturile și te pregătești să înduri căldura și soarele, ploaia și fulgerele, să transpiri și să obosești pentru fiecare centimetru săpat, pentru fiecare artefact sau ciob scos din pământ. Si simți că trăiești cu adevărat, acolo, pe săpătură, că timpul iar stă în loc sub albastrul infinit și apăsător, că norii sunt doar un vis de vară trăit în praf și transpirație.
Să fii arheolog presupune un grad mare de socializare, pentru că trăiești, muncești și mănânci alături de alți oameni, pe unii dintre ei poate că nici nu ii cunoșteai până în momentul campaniei. A fi arheolog înseamnă sa știi să negociezi relațiile cu alți oameni, să faci tot posibilul sa coexiști pașnic și să te înțelegi cu cei alături de care muncești, să le suporți felul lor de a fi, să ii respecți, oameni de care nu știi ce prietenie te poate lega, dar care timp de o lună sau două devin familia ta. Și arheologia este, până la urmă, o meserie în care întâlnești și lucrezi cu tot felul de oameni...și te incearcă, în prezența lor, tot felul de sentimente, de la cele mai frumoase, trecând prin uimire, confuzie, admirație, enervare, ironie, sarcasm, disprețuire, la cele de totală lehamite, dar până la urmă aceasta este una din fețele nevăzute ale arheologiei.
Te trezești în lumina palidă a soarelui, când cerul e odihnitor și limpere și nu ne prevestește nimic din forfota zilei. Există o oarecare liniște, o oarecare ușurare, în fiecare răsărit al soarelui, o liniște de care te înstrăinezi pe parcursul zilei. Și nu e dimineață în care să nu te simți așa, și nu e zi in care să nu te simți ușurat și liniștit că soarele îți mângâie blând chipul și câmpul e aprins cu lacrimi de foc desprinse din el. Sub soare, fiecare zi vine și trece, dar nici una nu rămâne goală, în nici una nu simți că ai stat fără să faci ceva, pentru că a fi arheolog înseamnă doar să îți faci meseria, pentru că zi-lumină nu ești doar o ,,cârtiță", pentru că sunt cioburi și oase de spălat și poate îți dau o mână de ajutor și cei cu sufletul curat, iar sub albastrul amorțit, cu picioarele în apa răcoritoare, cineva dă la sită sute de litri de sediment.
În afara săpăturii rămân de făcut treburi ,,casnice", precum spălatul vaselor, spălatul hainelor, spălarea aragazului, cumpărături de la magazinul din sat și alte treburi mărunte. Și în zilele senine ești copleșit de căldură, cerul fără nici un nor te stoarce de vlagă, parcă simți cum te ofilești, aștepți un nor să acopere soarelesau cauți o umbră sub care să te întinzi puțin, să îți odihnești oasele și carnea, sângele să se răcorească, iar somnul în miezul zilei, devine o binecuvântare... Dar abia cu asfințitul soarelui regăsești de dimineață și poate că ai timp să observi apusul care se lasă peste râu, luncă, corturi, săpătură și peste tine. Și odată cu el se lasă tăcerea, fiecare fiind ocupat să meargă să se spele-o bine meritată baie în râul mângaiat de asfințit, cu apa lui călduță. Înaintea pregătirii mesei de seară, când amurgul te înconjoară, fiecare își acordă câteva momente de singurătate.
După o zi lungă, de stat în soare și praf, după o baie în râu, seara ne strânge în jurul focului, care ne luminează fețele obosite și stârnește vorba..tăcerea e de prisos, berea îți răsplătește efortul, foamea ne ține treji, iar simțurile ne ațâță cu mirosurile care se revarsă în aer din ceea ce se gătește pe foc...și-ai mâncat bine, și dacă nu ești cu adevărat obosit, te lași greu dus la culcare după o masă copioasă și niciodată nu știi ce aduce ziua de mâine, când tăcerea se lasă peste corturile scăldate în lumina lunii.
,,Semeni vânt, culegi furtună"...strângi în grabă tot ce se poate strânge de pe săpătură și acoperi cu folie, în timp ce corturile rezistă cu greu și tot ce poți să faci e să aștepți să iasă soarele... După câteva zile de vreme ploioasă, ai cortul plin de apă și totul leoarcă în el. Te găsești la limita dintre a pleca imediat și a aștepta risipirea norilor, simți că ploaia nu mai stă, că vântul vrea sa-ți facă cortul una cu iarba, timpul trece greu și auzi izbindu-se de cort fiecare picătură, de parcă ai putea să le numeri pe toate. Săpătura este o veritabilă piscună. Dezafectată. ,,Vreme trece, vreme vine", iar o dată cu întoarcerea soarelui tabăra seamănă cu un tablou pictat în toate culorile posibile pe care le împrumută de la corturi, sacii de dormit și hainele, ce stau întinse pe iarbă la uscat. Încet, încet, totul revine la normal, cu aceeași căldură insuportabilă și cu ritmul relativ monoton în care se desfășoară munca pe săpătură. Și astfel trec zile după zile sub același soare, blând dimineața și seara, aspru în timpul zilei...și înduri căldura, ai sorbi un izvor rece de munte sau bere de la gheață, dar te multumești cu un bidon cu apă sălcie și caldă. Dacă nu înduri căldura, înduri ploaia și ce lasă ea în urmă, cu râul umflat, pânza freatică crescută și apă în șanț.
Și în orele sau zilele libere, în timpul preumblărilor prin zonă, observi și partea frumoasă a locurilor în care te afli: copaci vechi de 200 de ani ce pot fi cuprinși cu greu pe patru oameni, flori de piatră ce te fac sa te oprești din drum și să le admiri, rândunele alintate pe o creangă, dar prea puțin intrigate de asfințitul soarelui ce se reflectă în apă.
Și-au trecut zile și au mai rămas puține și te pregătești să închei campania la mijloc de septembrie pe o vreme ploioasă, să ridici tabăra, să acoperi săpătura și să usuci în grabă ultimile cioburi. Ai strâns tot. Și ai plecat. Povestea merge mai departe. După ce întorci pagina, acum, la sfârșitul poveștii, ai reușit să pătrunzi în lumea arheologiei, ai înțeles și ai văzut o lume dincolo de definiții, dincolo de etichete, înțelegi lucrurile în ansamblu, ca și cum le-ai vedea de la depărtare, dar reușești să înțelegi și detaliile pe care din avion nici nu le banuiești?
Arheologul nu se află pe săpătură pentru a scăpa de asfalt, betoane și aglomerație, nu se află acolo în concediu, ci este acolo din pasiunea pentru o meserie mai mult decat frumoasă, dar care presupune multe sacrificii și tărie fizică. O meserie care predupune să fii om înainte de toate și să rămâi așa și după ani grei, în care singurul lucru, ce te face să mergi înainte și să înduri orice greutate, este pasiunea.
Nu poți să fii arheolog și să nu practici această meserie din plăcere, cu sentimentul că tot ceea ce faci atât greșelile cât și reușitele te definește, că dincolo de toată munca rămân amintirile unei vieți pline".
Arhg.dr. Cătălin Bem-Muzeul Național de Istorie a României
vineri, 3 iunie 2011
FESTIVAL INTERNAȚIONAL DE FOLCLOR-FLOARE DE PE BĂRĂGAN
Sâmbătă, 4 iunie 2011, între orele 10:00 și 12:00 la Baza de Cercetare și Expunere Muzeală Orașul de Floci se va desfășura un spectacol folcloric în cadrul Festivalului Interbațional, Floare de pe Bărăgan, organizat de Consiliul Județean Ialomița și Centrul de Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Naționale-Ialomița. Vor evolua ansambluri folclorice din Olanda și Bulgaria, precum și ansambluri folclorice ialomițene din localitățile Făcăeni, Luciu și Giurgeni.Vă așteptăm!
SLOBOZIA VECHE-Imagini din Slobozia Interbelică
În cadrul expoziției sunt expuse cărți poștale din perioada 1900-1930 din colecția personală a domnului Florin Floreanu. Expoziția este organizată în cadrul serbării Municipiului Slobozia organizată de Primăria Municipiului Slobozia.Vă așteptăm!
Muzeul Județean Ialomița
Biroul de Relații cu Publicul, Liliana Burlacu
marți, 31 mai 2011
EXPOZIȚIE DE ARTĂ QUILLING (ARTA DE A RĂSUCI HÂRTIA)
Muzeul Județean Ialomița în parteneriat cu Grădinița cu program normal Nr.2 Slobozia vă invită miercuri, 1 iunie 2011, la vernisajul expoziției cu vânzare, ce cuprinde 30 de lucrări de artă quilling (arta de a răsuci hârtia). Tablourile au fost confecționate de copii sub îndrumarea doamnelor educatoare, acestea putând fi admirate sau cumparate de către vizitatori pana în data de 8 iunie 2011.
Vă așteptăm!
Muzeul Județean Ialomița
Biroul de Relații cu Publicul, Liliana Burlacu
Vă așteptăm!
Muzeul Județean Ialomița
Biroul de Relații cu Publicul, Liliana Burlacu
joi, 26 mai 2011
,, REȚETĂ DE TAIFAS"- EXPOZIȚIE DE PICTURĂ
În cadrul acestei expoziţii vor fi expuse lucrările Iolandei Brandes Spulber, prezentate de către criticul de artă Amelia Dincă.
Vernisajul va avea loc în data de 27 mai 2011, orele 18:00, la sediul Muzeului Judeţean Ialomiţa.
Vă aşteptăm!
Muzeul Judeţean Ialomiţa
Biroul de Relaţii cu Publicul, Liliana Burlacu
duminică, 15 mai 2011
NOAPTEA MUZEELOR
În fiecare an, Muzeul Județean Ialomița a participat în cadrul acestui program propunând o tematică diversă pentru toate categoriile de public (accesul gratuit în expoziția permanentă, gală de filme, documentare realizate de M.J.I. în scopul promovării zonelor de interes arheologic și istoric din jud. Ialomița).
Noaptea Muzeelor este pandantul nocturn al Zilei Internaționale a Muzeelor, instituită de Consiliul Internațional al Muzeelor și are loc pe 18 mai. În cadrul programului vor avea loc proiecții de filme și scurte comunicări științifice, susținute de specialiștii muzeului. Accesul publicului va fi gratuit, sambătă, 14 mai, între orele 22:00-00:00, vizitatorii beneficiind de ghidaje asigurate de către muzeografi. Vor putea fi vizitate expozițiile permanente ,,Evoluția comunităților umane în bazinul Ialomiței.Omul și râul.", dar și expozițiile temporare,precum: ,,Revoluția mexicană reflectată în 100 de imagini".
Rețeaua Națională a Muzeelor din România este partener oficial al evenimentului la nivel internațional coordonând desfășurarea nopții muzeelor în România și asigurând o promovare amplă și coerentă a activităților organizate de muzeele românești, în special prin intermediul site-ului ofocial http://www.noapteamuzeelor.ro/.
Aproximativ 3.000 de muzee din Europa sărbătoresc anul acesta evenimentul, iar în România, peste 60 de muzee își așteaptă vizitatorii în nocturnă.
Biroul de Relații cu Publicul, Liliana Burlacu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)